Lumea nu cred că mai ştie, după aproape
40 de ani de schimbări bune, că ȋn primele decade după Revoluţie (e o
aproximare), persoana cu cea mai mare ȋncredere ȋn sondaje era… Ministrul de
externe. Nu pentru că lumea ȋnţelegea ceva din ce se-ntȋmplă ȋn zona asta a
diplomaţiei, ci pentru că era foarte civilizat, titrat şi neamestecat ȋn
mizeriile interne.
De cȋte ori era ȋntrebat ceva,
răspunsul venea aproape invariabil cu relaţii bilaterale, fructuoase,
reciprocitate… adică nimic pentru cunoştinţele noastre. Dar suna curat,
civilizat, debarasat de intrigi şi scandaluri. Era această impresie, corectă
atunci, că nu oricine… ştiţi?
Ulterior, cȋnd vedeai pe cȋte unul că
umblă mai mult la cravată, tuns regulamentar, cu mȋinile la spate ca să-şi
ȋndrepte cocoaşa, ştiai că e unul care urmează să fie pus, ori la Armată, ori
la Externe. După ce-a venit USR-eul, iar ni s-a prăbuşit tot ce ştiam.
O idee genială
