Nu prea cred ȋn orgolii, ȋn politică. Cel
puţin, nu ȋn zilele noastre, nu ȋn toiul unei crize majore economice, sociale
sau crize politice, nu ȋn mijlocul luptei. Nu cȋnd vine vorba de a ţine cu
dinţii şi unghiile de putere, ȋn momente atȋt de critice şi imprevizibile ca
cele de acum, cȋnd nimic nu-ţi garanteză că mai ieşi ȋntreg din ȋncurcătură,
darămite cu orgoliul reperat.
De punerea ȋn execuţie a manifestărilor orgolioase, cel mai probabil, se ocupă stăpȋnii cătuşelor, dimineaţa pe răcoare, după cȋntatul cocoşului. Ȋn practica de zi cu zi, ȋnsă, orgoliul ȋn politică ȋmi pare a masca furtul lingourilor de aur de către o gaşcă, restrȋnsă numeric, ȋn timp ce, invocarea grijii faţă de cetăţeni e despre să se ȋmpartă o pradă mai mică şi răsfirată, la cȋt mai mulţi. Nu cred că, ȋn Romȃnia, orgoliul vine ȋnaintea prăduielii. Cel puţin nu ȋn zilele noastre.
