Asta, în primul rând, pentru că propaganda comunistă era soft față de ce este acum. În fabrici, școli, alte instituţii, criteriul după care erau aleşi aceşti secretari de partid era, după cum auzeam la membri de partid: să nu ne ţii în şedinţe! Adică, activitatea de partid se reducea la întocmirea unor procese verbale care consemnau orice discutau ei acolo şi la plata cotizaţiei. Se practica un communism minimalist, doctrinar vorbind, pentru că, orânduirea de bază în care am trăit era dictatura ceauşistă. Ceauşismul, termen pe care l-au prelut personae importante, CTP, Hurezeanu, fără să spună de unde, se menţinea prin ameninţare directă și atât iar asta simplifica foarte mult lucrurile. Renunţaseră de mult la ideea de a mai convinge pe cineva. Pur şi simplu trebuia să ştii de frică. De exemplu, într-o alimentară cu coş, nou deschisă, la început a băgat şi mâncare. După care, ori că n-a mai fost, ori că se fura, în orice caz s-a împuținat din zi în zi până s-a cam terminat. Probabil că cineva s-a plâns, pentru că, imediat locul s-a umplut de securişti plantaţi printre rafturile cu conserve de peşte, conserve de fasole dar și sticle de vin şi, care cum intram, nu mai aveam nimic de zis ba chiar puneam mai multe cutii în coş că una era prea puţin iar oferta era de nerefuzat.
Odată Ceauşescu mort, cei care stăteau plantați printre rafturi nu știm ce-au ajuns dar majoritatea directorilor și secretarilor de partid n-au aşteptat să asculte chiar toate insultele aşa zişilor capitalişti şi s-au retras, majoritatea la pensie. Evident, ramura a mai proastă, a oportuniștilor, s-a înfipt în FSN, la șefia sindicatelor etc. Așa s-a făcut loc unor nepricepuţi, care altfel n-ar fi avut nici o şansă de a ajunge în posturi de conducere, care să “managerieze”, când nici dracu’ nu ştia ce înseamnă asta, dar care au falimentat tot, intenţionat sau din prostie.
Adevărul e că, în afară de “teroriştii” lui Iliescu, nimeni nu ştia ce o să fie nici în timpul “revoluţiei”, nici după dar faptul că am fi fost toți prostiţi cu televizorul în decembrie “89 nu e adevărat. Nu pentru că am fi fost noi perspicace, ci pentru că nimic nu era credibil. E adevărat, totuşi, că nici nu zicea lumea că totul e un fals. În timpul transmisiunilor de minciuni, oamenii nici nu săreau în sus de revoltă, nici nu se panicau dar nici nu îndrăzneau să-şi spună părerea. Doar aprobau fără tragere de inimă, în treacăt: aşa e, ăsta nu vrea să plece; trebuiau să-l împuşte, altfel nu se retrăgeau securiştii lui şi mureau oameni. După care îşi turnau de băut sub pretextul c-aveau ce sărbători dar şi ca să-şi relaxeze conştientul şi ciocneau paharele ca să facă un pic de zarvă când rămâneau fără conversaţie. Aia a fost ultima dată cand românii au mai “socializat” şi ultima oară când au mai avut ceva în comun: am scăpat de tiran!
Altfel, trasoarele care luminau ca nişte petarde, inclusiv pe la urechile emanaţilor din balcon rămaşi neatinşi, păreau o secvenţă din Războiul Stelelor şi, din păcate, deşi au murit oameni, nu lăsau impresia că e pe bune. Mixajul de împuşcături, ameninţări cu apă otrăvită, sârbe şi “Wonderful life” făceau ca toată transmisia să fie un videoclip. Tot din păcate, n-a strigat nimeni “jos comunismul” şi nici nu l-a gândit. Oricât le-ar fi ruşine unora să recunoască sau oricât ar vrea unii să ne prostească în faţă, românii nu cunoşteau altă formă de “orânduire” şi adevărul e că voiau doar să-l dea jos pe Ceauşescu, să nu mai dea şpagă, să plătească ce-i care au furat, cei care le-au nenorocit viaţa, să muncească fiecare pentru el şi să nu-i mai ţină pe alţii în spate.
Noi, cei care nu ieşiserăm din ţară, aveam în cap vreo trei lucruri despre capitalism: secvenţa de film în care nişte hamali mergeau în fiecare zi în port cerşind disperaţi ceva de lucru iar nişte vătafi îi dădeau la o parte pe cei mai neputincioşi şi-i insultau pe toţi sau chiar îi loveau; o demonstraţie de amploare, la New York cred, într-o perioadă cu şomaj mare unde, persoana intervievată spunea: sunt absolventă de medicină şi nu mi-am găsit nimic de lucru, dacă mi se va cere să mătur pe străzi, o voi face iar ultima şi cea de pe urmă, era şi amuzantă: o secvenţă dintr-o prezentare de modă unde modelele defilau cu nişte chestii ridicole pe cap iar Florin Mitu a zâmbit ca o părere, că mai mult n-avea voie, şi-a spus: desigur, femeile românce n-ar purta aşa ceva. Iar noi râdeam de muream pentru că, slavă Domnului, aşa era.
Să fim serioşi, până la revoluţie noi ne uitam la filme cu cowboy, de-asta Sclava Isaura, cel puţin la început, a avut atâta success. În treacăt fie spus, în ceea ce priveşte prezentatorii de televiziune, urâţenia şi defectele (de vprbire, de inteligență) erau interzise, doar libertatea de exprimare le-a pus în drepturi.
De asta, mă gândesc că acei comunişti care s-au retras singuri după lovitura de stat se prea poate să se uite dispreţuitori la opera de artă modernă din materiale reciclabile clădită de Iliescu şi libertatea presei. Arta modernă fiind dogma americană formată din capitalismul de castă şi egalitarismul de turmă iar reciclaţii fiind bogătaşii comunişti transformaţi în capitalişti de către stat prin legi speciale. Tot din fasci… pardon, din minunata lume mai nouă fac parte și distrugerea industriei şi transformarea muncitorilor în “the untouchable” înainte să apuce ei să spună cui îi era cald şi bine sub dictatură şi cine îi cerea şpagă. I-au hăituit atat de mult afară din ţară până când n-au mai avut cu ce să-i plătească pe bugetari.
Acum, disidenţii din clubul “Noi măcar n-am făcut nimic” nu înţeleg de ce nu li se recunosc meritele. Poate pentru că n-aţi făcut nimic nici după: clădiri monument istoric au fost dărâmate chiar şi anul ăsta, bieţii moştenitori se plimbă în baston conştienţi, probabil, că hoitarii comunismului îi vor purta prin tribunale până la moarte, învăţământul e distrus de pile şi de posesori de diplome pe care nici un privat nu le-ar accepta, de Crăciun vor orăcăii retardele în locul colindelor şi asta chiar în şcoli. Păi, dacă bibliotecara de universitate care a dansat cu poalele în cap în şcoală a candidat la un post similar în Bucureşti, prin urmare n-a primit interdicţie de a se mai apropia de zona asta, la ce să te mai aştepţi? Limbajul împănat de neologisme rare sau Hans-premier nu ne fac nemţi şi nici nu ne rezolvă nouă 50 de ani de communism şi 20 de ani de antieducaţie. La fel cum “noi n-am abordat limbajul communist” nu-ţi dă voie să te compari cu Herta Muller. Că doar, Ceauşescu n-a dăinuit atât doar datorită cenaclului Flacăra al lui Adrian Păunescu!
