Pentru cine
nu știe, în zorii anilor “90, cam pe cînd se crăpa capitalismul și pe plaiurile
noastre, una din primele mostre preventive, a ce va să vină, a fost experimentul
Adidas Torsion. Pe modelul “Acum și-n România!”, “Cado’!”.
Pe scurt,
locuitorii tărîmului nostru (de basm atunci, de poveste și-acum), au fost
îmbuibați săptămîni în șir, zi și noapte, cu publicitate la niște adidași,
frumoși în poză cum nu mai văzuse miorița și Făt-Frumos, măre, de cînd se știau
ei a paște în colbul de la marginea drumurilor noastre toate. Românii, iuți,
din fire, inclusiv la desprinderea ariciului de buzunar, băteau buticurile,
într-un pelerinaj continuu, disperați să nu piardă primele loturi și, vecinul
de bloc, de pildă, să se primenească la obiele înaintea lui.
Cred că,
încă de pe atunci, ușile magazinelor au devenit batante, de prea mult du-te-vino:
Adidas Torsion? Nu, încă n-au venit. Adidas Torsion? Nu. Şi tot așa, săptămîni,
poate luni, cine mai știe?! Dacă le-am ține minte exact, pe toate, n-am mai
merita să fim surprinși…
Cînd
așteptarea a ajuns la paroxysm și înainte de primele leșinuri, adidașii au
invadat piața. Toată lumea a contribuit, în solidar, la acest experiment, cumpărînd
pentru sine sau pentru a-i face cadou. Stocul s-a epuizat rapid și înainte de
primele crăpături.
Asta fiindcă
falșii adidași erau pantofi de mort, cum se spune la noi.
