Mai avem nevoie să ne speriem? S-ar
putea să da. Ȋncepem să ȋnţelegem de ce sărbătoresc occidentalii Frica. Nu
ȋnţeleg de ce n-au inclus, ȋncă, pandemia, ȋn garderoba şi bomboanele de sezon.
Oare virusul acela cu multe spike-uri, care a stat pe cinşpe mii de ecrane,
non-stop, timp de doi ani de zile, nu merită şi el să fie o bombonică?
Mda, acum ştiu de ce le place
vesticilor să se sperie controlat, fiindcă au simţul umorului. Noi, nu! Apoi, o
sperietură poate fi sănătoasă, te eliberează de alte sperieturi. Pe noi, nu!
Noi suntem aşa de speriaţi, ȋncȋt nu există leac. Dovlecii sculptaţi sunt foarte simpatici, pe noi ne lasă reci.
Din nu ştiu ce motiv (ştiu dar mi-e
frică să-l spun) pericolul de moarte e mult mai pregnant acum, decȋt pe vremea
lui Ceauşescu. Mă uit la televizor şi mă sperii. Feţele tuturor sunt
ȋnspăimȋntătoare. Tentativele măştilor de a se adresa cu amabilitate,
ȋncercȋnd să cȋştige ȋncrederea, cu dinţii strȋnşi, sfȋrşesc prin a fi nişte
schimonoseli lugubre. Spectatorii abonaţi, prezenţi ȋn studiourilor de
televiziune, fac acelaşi zgomot de fond, cu capul ȋnfundat ȋntre umeri, ca-n
ziua cȋnd au fost ghilotinaţi, fără să ştie.
Ăştia au uitat să plece acasă. Sau să
treacă dincolo. Au rămas aici să facă sondaje.
Ȋntotdeauna să mă-ntrebi pe mine, că eu
ştiu mai bine!
