Discurs ȋn haină de preşedinte

Psihologii spun că generaţiile anilor 1960, 1970 au crescut mai puternice emoţional, nu pentru că “parentigul” a fost mai bun, ci pentru că au fost “neglijaţi” sufficient, cȋt să ȋnveţe să se descurce singuri

Mi-am pregătit un discurs pentru ȋntȋlnirea selectă de la Academia de Studii Economice care, ȋn esenţă, sună cam aşa: Romȃnii sunt needucaţi ȋn domeniul financiar, fiindcă se uită pe Tik Tok şi, din cauza lor, politicienii iau decizii economice atȋt de proaste. Ei, ce ziceţi, par că mă pricep? (aplauze puternice, prelungite)

Vai, dar ştiu că m-aţi aplaudat, nu glumă! M-aştept să primesc Premiul Nobel pentru economie. Dar, nu numai, am pregătit ceva genial şi pentru Academia de Studii Politice. Ia, uite: Romȃnii sunt lipsiţi de educaţie politică, din care cauză votează atȋt de prost, influenţaţi fiind de Tik Tok!

Nu, că sună bine? Vedeţi că le ştiu, să mă votaţi şi data viitoare!

Alegerea Preşedintelui

Era o chestiune de timp. De altfel, toţi politicienii interpelaţi pe subiectul depistării marelui ales pro-european, au răspuns că nu e asta o urgenţa. Să facem coaliţia, să facem guvernul, avem altă treabă, au spus ei. Important e că am rezolvat-o cu prezidenţiabilul indezirabil…

Obsesia cu Preşedintele ales de parlament o avea, pentru cine ȋşi mai aduce aminte, C. P. Tăriceanu. Dar, pentru asta, trebuie măcelărită Constituţia. Acu’, oricum n-o mai respectă nimeni, e caducă, deci, nu văd ce i-ar mai putea opri pe … reprezentanţii a douăzeci la sută din populaţie, să pună Preşedintele cu mȋna. De fapt, l-au şi pus.

Zȋna democraţiei, A. M. Pippidi, cea care a revenit acum cu ideea, ȋn ȋncercarea de a-i scoate la liman pe politicienii obligaţi să guverneze (altfel, ei ar pleca şi mȋine acasă), a lovit cu iniţiativa şi-n timpul pandemiei – atunci a propus o Miliţie Globală, dar şi cu alte ocazii, ȋntre care, aceea ȋn care se plȋngea că doar Romȃnia are “Securitatea” ȋn aeroport. Legea Big Brother n-a deranjat-o dar securişti la paza aeroportului…

Provocare

Provoca – a aţȋţa, a ȋntărȋta, a incita pe cineva (sfidȋndu-l); a aduce pe cineva (prin acte de violenţă, lezarea demnităţii sau alte fapte ilicite) ȋntr-o stare de surescitare favorabilă comiterii unei infracţiuni. A avea drept urmare; a determina, a constitui, a cauza, a prilejui, a pricinui. A produce intenţionat un eveniment, un process, un fenomen; a stȋrni. A chema, a invita pe cineva să participe la o competiţie, la o ȋntrecere (din DEX)

Deci, provocarea, dacă nu e vorba de o competiţie sportivă, e ceva rău. Atunci de ce auzim cuvȋntul ăsta, de treizeci de ani ȋncoace, folosit cu orice prilej, fie că e vorba de concursuri prosteşti, săruturi de acelaşi sex acolo unde nu e cazul sau campanii de promovare a tot felul de comportamente greşite (vapingul, de exemplu), sub sloganul: Eu nu refuz niciodată o provocare!

Pentru că, ȋnainte de Facebook şi Tik Tok a fost televiziunea, presa mainstream. D-acolo s-a dat startul distracţiei şi s-a lansat trendul provocărilor. A fost de-ajuns să fie acceptată o singură scȋrboşenie, aberaţie, umilinţă (inacceptabile pȋnă atunci) pe motiv că e doar o provocare şi, ce mergea ȋntr-o direcţie normală, a ȋnceput să dea cu spatele. Ȋn orb. Lumea nici nu şi-a dat seama că, a provoca a ȋnghiţit o mie şi una de conotaţii care nu-i erau specifice, devenind, practic, sinonim cu a face, a munci, a te strădui, a avea un copil, a ȋnvăţa ceva nou, a accepta corvezile zilnice…

Am auzit, de pildă, la sfȋrşit de an şcolar, urarea: Vacanţă plăcută, să vă odihniţi fiindcă anul şcolar următor ne aşteaptă cu noi provocări!