Provoca – a aţȋţa, a ȋntărȋta, a incita pe cineva (sfidȋndu-l); a aduce pe cineva (prin acte de violenţă, lezarea demnităţii sau alte fapte ilicite) ȋntr-o stare de surescitare favorabilă comiterii unei infracţiuni. A avea drept urmare; a determina, a constitui, a cauza, a prilejui, a pricinui. A produce intenţionat un eveniment, un process, un fenomen; a stȋrni. A chema, a invita pe cineva să participe la o competiţie, la o ȋntrecere (din DEX)
Deci, provocarea, dacă nu e vorba de o competiţie sportivă, e
ceva rău. Atunci de ce auzim cuvȋntul ăsta, de treizeci de ani ȋncoace, folosit
cu orice prilej, fie că e vorba de concursuri prosteşti, săruturi de acelaşi
sex acolo unde nu e cazul sau campanii de promovare a tot felul de
comportamente greşite (vapingul, de exemplu), sub sloganul: Eu nu refuz
niciodată o provocare!
Pentru că, ȋnainte de Facebook şi Tik Tok a fost televiziunea,
presa mainstream. D-acolo s-a dat startul distracţiei şi s-a lansat trendul
provocărilor. A fost de-ajuns să fie acceptată o singură scȋrboşenie, aberaţie,
umilinţă (inacceptabile pȋnă atunci) pe motiv că e doar o provocare şi, ce
mergea ȋntr-o direcţie normală, a ȋnceput să dea cu spatele. Ȋn orb. Lumea
nici nu şi-a dat seama că, a provoca a ȋnghiţit o mie şi una de
conotaţii care nu-i erau specifice, devenind, practic, sinonim cu a face, a
munci, a te strădui, a avea un copil, a ȋnvăţa ceva nou, a accepta corvezile
zilnice…
Am auzit, de pildă, la sfȋrşit de an şcolar, urarea: Vacanţă plăcută, să vă odihniţi fiindcă anul şcolar următor ne aşteaptă cu noi provocări!
