E un cuvȋnt pe care nu l-am folosit niciodată. Ştiu sigur,
nu e nevoie să-mi pun capul pentru asta. Cu excepţia vreunui citat, deci
atribuit, nu l-am folosit niciodată şi credeam că nu-l voi folosi. Pentru mine
e ca şi cȋnd nu există. E jenant de patetic, şi asta nu doar pentru că l-a
făcut Caragiale de rȋs. Ar mai fi şi alte motive dar nu stau să-l descos, fac o
excepţie folosindu-l, ȋn lumina actualelor discuţii lărgite despre nimic.
Probabil, e un cuvȋnt care ȋnlocuieşte nimicul. Cu excepţia,
evident, a conotaţiei date de Constituţie. Țara fiind o entitate parţial
abstractă, formată, ȋn principal, din teritoriu, oameni şi, inevitabil,
doctrine, văd, unde trădarea, mai nou, se referă la tratate de aderare
internaţională, teritoriul e de vȋnzare, graniţele discutabile iar oamenii nu
contează deloc.
Deci, pentru că ȋl tot aud ȋn ultima vreme, o să spun ceva
ca să scap de el. Fiindcă s-a iscat acest balamuc generalizat iar “trădarea”, ca
un cuvȋnt prost ce se află, e folosită ca o cȋrpă scuturată de praf ca să
semene confuzie.
“Trădătorii” cauzei! Cȋnd aud asta…
