Observaţie. Lacrimi şi
taxe
Unul dintre cele mai umilitoare reflectoare
de presă este expunerea poporului “ȋn lacrimi”, ca pentru a li se face milă guvernanţilor
de el. Vedem, de asemenea, intervievaţi din rȋndul opiniei publice care, la
ȋntrebarea ce-ar trebui să facă “cei care ne conduc”, cei de la putere,
mai-marii ţării, cei care “ne conduc destinele” (phui, drace!), “cei de sus”,
răspunsul netrebnicilor mireni e, aproape invariabil: să se uite şi la
noi, ăştia de jos, să-şi ȋntoarcă privirea către popor…
Uite, către mine să nu te uiţi! Prin
anii “90 a venit o ȋntreprinzătoare italiancă (tipică, ştiţi, n-o confundai cu
cei din nord) care le cerea angajaţilor romȃni pe care-i privatizase odată cu
fabrica, să nu ridice privirea la ea, chiar să nu se uite cȋnd trece mărimea sa
prin peisaj.
Să spun drept, nici eu nu i-aş fi permis italiencei să se uite. E valabil şi pentru “mai-marii” ţării.
