CUI I-E FRICA DE HERTA MULLER
Ieri, 8 oct. 2009, scriitoarea germană născută în Romania unde a şi trăit primii 34 de ani, a primit premiul Nobel pentru literatură. Noi, “oamenii simpli”, nu ne pricepem să comentăm evenimentul şi nici nu trebuie să ne pricepem pentru că d-asta avem noi intelectuali, să ne spună părerea lor pe care noi putem s-o acceptăm sau s-o suspectăm (simpli-simpli, da’ totuşi).
O văzusem pe Herta Muller la o emisiune la televiziunea romană asa că, la întrebarea dacă e romancă sau nemţoaică, răspunsul e simplu: nu e scriitoare romancă. Scriitorii romani nu vorbesc ca ea, se feresc să gandească ca ea şi, în general, au alte preocupări, cum ar fi să abstractizeze pană cand totul se reduce la o panză albă care, în viziunea artistului, reprezintă o pajişte minunată cu o turmă de oi păscand şi un ciobănaş fatalist care ne-a distrus moralul. Sigur, nu orice prost poate să-şi dea seama!
Aseară, B1 a anuntat că postul va prezenta o ecranizare după unul dintre romanele scriitoarei dar, dintr-o autoconservare păguboasă, am hotărat că n-am stomac să mă uit la nişte amintiri comuniste care pot avea uneori acelaşi impact ca pozele de la mort. Pentru că nu mă lua somnul şi n-aveam la ce să mă uit, am dat pe B1 cu intenţia de a dormi pe ce mai rămăsese din film şi, în schimb, m-am ales cu faptul că nici la două nu dormeam.
Personajele din film par, şi sunt banale, pentru cineva care a trăit vremurile: securistul, amanta, nevasta cu bigudiurile în cap, doctorul cu cartuşele de Kent şi sticla de Whisky, disidenta etc. Ce este extraordinary şi n-am mai văzut niciodată într-un film romanesc şi nici în cele străine prea des, este atenţia pe detaliu si memoria simturilor intacta care te conectează obligatoriu şi enervant la o realitate pe care cu toţii am estompat-o inconştient din instinct de supravieţuire. Chiar şi decorul copiază identic timpul şi spaţiul fără greşeală, iar prim- planurile, care în filmele romaneşti sunt foarte slabe, se conectează perfect la fotogramele personale împachetate şi îngropate în timp cu intenţia de a fi descompuse. Replicile sunt exact cele reale, scriitoarea şi/sau scenaristul n-au făcut pe originalii şi n-au pus în gura personajelor nişte “sofisticării” prin care să se mintă singuri.
Ce reacţii “romaneşti” avem:
In afară de obişnuitele comentarii despre criteriile de acordare a premiilor Nobel pentru literatură care, după păreri avizate, nu ţin cont de literatură ci premiază atitudini, ţări, etc. sunt şi păreri care se-nvart în jurul unei idei fixe dar cat mai departe de par ca să nu ne dăm seama unde sunt priponite.
Mai întai, la Realitatea a fost invitat domnul C.T.Popescu care s-a declarat nemultumit cand Herta Muller, în prima declaraţie de presă după aflarea veştii că a caştigat, se referea doar la Romania sub dictatură, izvorul de inspiraţie al romanelor sale. Această nemulţumire şi-a manifestat-o şi în ziarul Gandul unde şi-au spus părerea şi domnii M.Cărtărescu, Nicolae Manolescu şi Andrei Pleşu care o felicită şi o apreciază pe scriitoare, dar şi H.R.Patapievici care îi apreciază opera cam aşa: “Nu este o scriitură obiectivă despre un regim totalitar ci este problematizată trauma pe care a produs-o regimul communist la nivelul omului simplu.” E, da, o să mă asez odată pe coji de nucă, o să intru în post şi o să citesc “scriitura obiectivă” a d-lui Patapievici despre trauma produsă de dictatură asupra “omului complicat” după care, o să-mi oblojesc rănile cu frunze de urzici ca să mă curăţ de păcatul simplicităţii.
Poate că ce-i deranjează pe unii domni cu carte este că o scriitură, chiar subiectivă, care prezintă realitatea oablă poate aduce adevărul gol-goluţ la “omul simplu” şi-l face să gandească de capul lui cu cei caţiva neuroni ştrapaţi. In felul ăsta se produce haos şi “masele” nu mai pot fi ţinute sub control. Ce ziceţi, domnule Patapievici, nu e un dezastru că Biblia a fost tradusă din latină?
C.T.Popescu observă că Ceauşescu a contribuit cel mai mult la opera scriitoarei germane ceea ce e o trimitere evidentă la obsesia scriitoarei pentru regimul personal al celui mai “idiot” dintre dictatori. Aici e tot deranjul, de fapt. Mulţi dintre intelectualii anticomunişti nu se pot “lăuda” nici pe departe a fi suferit atat de direct ororile comunisto- ceauşiste şi nici c-ar fi luat vreo atitudine în apărarea unui principiu sau persoană. De fapt, ei au insistat systematic şi au reuşit să facă să nu se vorbească de idiotul sadic Ceauşescu, ci despre dictatura comunistă în general, în felul acesta extrăgandu-se unor întrebări pertinente despre curaj sau laşitate. Explicaţia lor a fost că “omul simplu” ar putea trage o concluzie greşită şi ar putea crede că doar Ceauşescu era rău iar comunismul bun. Adică să ne restrangem la esenţial, să nu ne pierdem în “scriituri subiective”.
Sau poate că le e frică de consecinţele acestui premiu la care ţara noastră şi-a adus contribuţia prin trauma fizică şi psihică ce a marcat pentru totdeauna opera unei scriitoare. Poate că va fi citită şi tradusă mai mult în Romania şi oamenii se vor regăsi în cărţile ei şi se vor întreba de ce n-ati scris dv. despre asta. Dar, cel mai important e că “o parte sumbră din istoria Romaniei intră în circuitul istoriei europene” cum spune Andrei Pleşu ( Gandul) şi europenii se vor întreba de ce n-ati scris-o dv.
