Elitismul de
mucava. Azi “mȋncatul sănătos”
De ce este “mȋncatul sănătos” rău pentru tine: Psihologia catastrofală din spatele ultimul moft ȋn materie de sănătate - By James Heathers, PhD
Traducere - https://antipresa.blogspot.com/2024/05/elitismul-de-mucava-azi-mincatul-sanatos.html
traducere -
Partea a
II-a
“Asta ilustrează ȋn ce constă subtilitatea #1 din lecţia nepăsării. Cȋnd zicem “Drace, aveţi grijă, lui Mark Manson nu-i pasă de nimeni!”, nu vrem să spunem că lui Mark Manson nu-i pasă de nimic; din contră, ce susţinem e că lui Mark Manson nu-i pasă de piedicile aflate ȋn faţa propriilor scopuri şi nu se sinchiseşte pe cine trebuie să zboare din calea lui, atunci cȋnd vrea să facă ce simte că e corect, important sau nobil. Adică, Mark Manson e tipul care scrie despre el la persoana a treia şi poate folosi cuvȋntul cu “f” de 127 de ori ȋntr-un articol, doar pentru că aşa crede el că e bine. Şi doar fiindcă nu dă nici rahat pe părererile altora.
Asta e
partea demnă de admirat – nu, nu eu, fraiere – chestia cu a birui
adversităţile. Să priveşti eşecul fix ȋn faţă şi să-l ȋmpungi cu degetul
mijlociu ȋn spate. E despre oamenii care nu dau ȋnapoi ȋn faţa obstacolelor,
eşecurilor, situaţiilor jenante şi nici după ce o dau ȋn bară de cȋteva ori.
Cei care rȋd de toate astea, apoi ȋi dau ȋnainte, fiindcă ştiu că aşa trebuie.
Iar asta e mai important decȋt propria persoană, propriile sentimente, nevoi
sau mȋndria personală. Ei zic “Ducă-se, dracu’!” lucrurilor lipsite de
importanţă, mai degrabă, nu la tot ce există ȋn viaţa lor. Aleg să le pese doar
de ce contează. Prieteni, familie, scopuri personale, burritos. Şi, ocazional,
unul-două procese. Iar, din cauza asta, pentru că-şi păstrează interesul doar
pentru lucrurile mari, care contează, nici ceilalţi nu dau doi bani pe ei, la
schimb.
SUBTILITATEA #2: Nu-ţi bate capul cu adversarii, preocupă-te,
mai ȋntȋi, de ceva mai important
Eric Hoffer
a scris odată: “Cȋnd are ceva important de făcut, omul ȋşi vede de treaba lui,
cel mai probabil. Dacă are preocupări mărunte, ȋşi va băga nasul ȋn treaba
altora.”
Deci,
problema celor care ȋmpart grija pentru alţii, cum ar ȋmpărţi ȋngheţată ȋntr-o
afurisită de tabără de vară, e că n-au altceva mai bun de făcut ȋn propria
viaţă.
Numai
gȋndiţi-vă. Sunteţi ȋntr-o alimentară. O doamnă ȋn vȋrstă ţipă la casier,
făcȋndu-l cu ou şi cu oţet, fiindcă nu-i acceptă cuponul. De ce s-o perpeli
atȋta? Sunt doar 30 cenţi?
Ei bine, ȋţi
spun eu, de ce. Această doamnă n-are nimic mai bun de făcut, ȋn viaţa ei, decȋt
să stea ȋn casă şi să taie cupoane toată dimineaţa, probabil. E bătrȋnă şi
singură. Copiii, nişte dobitoci, n-o vizitează niciodată. N-a mai făcut sex de
treizeci de ani. Mai primeşte pensie pe ultima sută de metri şi probabil va
muri ȋntr-un scutec, cu mintea rătăcită ȋn Tărȋmul Bomboanelor. Nici să mai
tragă fȋsuri nu mai poate, fără dureri atroce de spate. La TV, nu se mai poate
uita fără să adoarmă după primele 15 minute, necum să-şi mai aducă aminte
despre ce e vorba.
Aşa că,
ciopȋrţeşte la cupoane. Atȋta i-a mai rămas. Toată ziua, de dimineaţă pȋnă
seara, doar ea si nenorocitele de cupoane. Altceva n-o preocupă, fiindcă nu
există altceva. Deci, cȋnd coşurosul ăsta de casier, de numai 17 ani, ȋi refuză
un cupon, apărȋndu-şi puritatea casei de marcat - precum odată cavalerii,
virginitatea domniţelor - să-ţi fie clar că bătrȋnica va erupe ca un vulcan
şi-i va tumefia, verbal, faţa obraznică. Optzeci de ani de păsuri se vor
revărsa deodată, ca o furtună apocaliptică cu grindină din povestirile “Pe
vremea mea” şi “Oamenii aveau mai mult respect, pe timpuri” –
plictisind pȋnă la lacrimi lumea din jur, cu vocea ei scȋrţiită şi spasmodică.
Dacă te
trezeşti că dai prea des şi prea multă importanţă lucrurilor mărunte care te
deranjează – fotografia fostei pe Facebook, bateriile de la telecomandă care
mor prea repede sau că iar ţi-a scăpat oferta de şerveţele dezinfectante, două
la preţ de unu’ – se prea poate că n-ai prea multe proiecte ȋn viaţă, cărora să
le dai atenţie. Asta-i adevărata problemă. Nu dezinfectantul de mȋini.
Ȋn viaţă, trebuie să-ţi consumi păsurile pe ceva. Nu există să
n-ai deloc. Problema e doar, cum alegi să le distribui. Ai un număr limitat, de
dat, şi trebuie să le atribui cu grijă.
Cum spunea
tata “Păsurile nu cresc ȋn copac, Mark”. OK, de fapt, n-a zis niciodată aşa
ceva. Dar, dă-o-ncolo, să zicem c-a zis. Ideea e că trebuie cȋştigate cu effort
şi apoi investite cu ȋnţelepciune. Cultivate ca o grădină unde, dacă ai dat-o-n
bară, şi-ai stricat recolta… ȋţi bagi picioarele…
SUBTILITATE#3: Toţi avem un număr limitat de păsuri de
alocat; ai grijă, cui şi unde le dai
Cȋnd eşti
tȋnăr ai tone de energie. Totul e nou şi incitant. Şi pare să conteze atȋt de mult! De aceea, ne facem o mie de
probleme. Pentru toată lumea şi pentru toate cele – pentru ce zice lumea despre
noi, dacă ne mai sună sau nu băiatul sau fata, dacă ne-am luat şosete asortate sau
ce culoare să fie baloanele de aniversare.
Pe măsură ce
ȋnaintăm ȋn vȋrstă, căpătăm experienţă şi băgăm de seamă că cele mai multe
dintre aceste lucruri au doar un impact de moment asupra noastră. Cum ar fi, părerile
acelora la care am ţinut atȋt de mult şi care nu mai sunt demult ȋn viaţa
noastră. Găsim dragostea de care avem nevoie şi astfel, refuzurile
jenant-romantice nu mai ȋnseamnă mare lucru. Ne dăm seama cȋt de puţini sunt
cei care au dat atenţie detaliilor superficiale, ȋn ce ne priveşte, şi ne
concentrăm să facem lucruri pentru noi, mai mult decȋt pentru alţii.
Ȋn principal, devenim mai selectivi, ȋn legătură cu ce ne
dorim să luăm ȋn seamă. E ceva numit “maturitate”. E plăcut, ar trebui
să-ncerci odată. Maturitatea e ce se-ntȋmplă atunci cȋnd omul ȋnvaţă ce merită şi
ce nu merită să fie luat ȋn considerare. Cum spunea Bunk Moreland ȋn The
Wire (pe care, ‘r-ai al dracu’, ȋncă-l descarc) partenerului său Det. Mc
Nulty: “Aşa-ţi trebuie cȋnd te bagi, deşi nu era rȋndul tău să-ţi pese.”
Mai tȋrziu,
cȋnd ȋncepem să ȋmbătrȋnim, pe la vȋrsta a doua, altceva ȋncepe să se schimbe.
Energia noastră se prăbuşeşte. Simţul identităţii se cristalizează. Ştim cine suntem şi nu ne mai dorim să schimbăm ceea ce pare,
acum, inevitabil ȋn viaţa noastră.
Ȋn mod straniu, asta ne eliberează. Nu trebuie să ne mai
perpelim de nimic. Viaţa e cum e. O acceptăm, cu papiloamele ei cu tot. Acum
ştim că noi nu vom vindeca niciodată cancerul, nu vom ajunge pe Lună şi nici
nu-i vom pune mȋna pe sȋni lui Jennifer Aniston. Dar e OK. Viaţa merge ȋnainte,
ce dracu’! De-acum, ne rezervăm dreptul de a ne da interesul, din ce ȋn ce mai diminuat,
doar pentru ce este, cu adevărat, al dracu’ de important ȋn viaţa noastră:
familia, prietenii apropiaţi şi swing-ul la golf. Şi, spre uimirea noastră, e sufficient. Această simplificare chiar
ne face al dracu’ de fericiţi.
După care,
mult mai tȋrziu, ȋntr-o zi ne trezim că suntem bătrȋni. Şi, odată cu retracţia gingivală şi sexuală, abilitatea
noastră de a mai dărui, ca fire simţitoare, intră-n nefiinţă. La apusul vieţii,
ducem o existenţă paradoxală, ȋn care, goliţi de energia de a ne mai păsa de proiecte
importante, ne dedicăm puţina disponibilitate cȋtorva aspecte simple, rutiniere
şi totuşi, din ce ȋn ce mai dificile, care ne-au mai rămas ȋn viaţă: unde luăm
masa, programarea la doctor fiindcă scȋrţȋim pe la ȋncheieturi, 30 de cenţi
discount la supermarket şi şofatul fără să adormim la volan şi să omorȋm, ȋn
drifturi, o parcare plină de orfani. Preocupări d-astea, pragmatice, ştiţi?
Ȋn final, ȋntr-o zi, pe patul de moarte, ȋnconjuraţi (sperăm)
de cei de care ne-a păsat toată viaţa şi de cei puţini cărora le mai pasă de
noi, cu ultima tăcută suflare, ne vom elibera uşor de ultima grijă. Printre
lacrimi, beep-uri tot mai rare din monitorul cardiac şi lumina care ne
ȋnconjoară ȋntr-un halou divin, de spital, stingȋndu-se ȋncet, alunecăm ȋn
vidul necunoscut şi nesimţitor.
Hai, Namaste,
şi mai scuteşte-mă!"
Cine, dracu’, eşti tu, să-i ȋnveţi pe alţii ce să facă sau să nu
facă? https://antipresa.blogspot.com/2024/06/sa-stii-sa-i-lasi-pe-oameni-in-pace-e-o.html
Caritatea ca impostură https://antipresa.blogspot.com/2024/05/caritatea-ca-impostura.html#more
Democraţia cu Două vaci. Ideologice https://freefrompress.blogspot.com/2024/05/doua-vaci-ideologice.html#more
“Consider
your shits limited
Chelia
salvează Romȃnia https://freefrompress.blogspot.com/2024/06/chelia-salveaza-romania.html#more
This
article is an excerpt from my book, The Subtle Art of Not Giving a Fuck: A
Counterintuitive Guide to Living A Good Life
“Eric Hoffer
(July 25, 1902 – May 21, 1983)[1] was an American moral and social philosopher.
He was the author of ten books and was awarded the Presidential Medal of
Freedom in February 1983. His first book, The True Believer (1951), was widely
recognized…” https://en.wikipedia.org/wiki/Eric_Hoffer
https://www.dentalist.ro/post/retractia-gingivala-cauze-simptome-tratament
