Dacă v-ați
uitat la TVR, mai ales, ați amușinat spiritul sărbătorilor din rubrica lor “Povești
de viață” care “vă vor face să prețuiți viața mai mult”. De grija asta moare
TVR-ul, patronat în Ştiri de o persoană hîrșită în privat, unde trebuie să fii
învățat că succesul a fost bătătorit de alții și nu e cazul să-i mai dăm idei. D-acolo
au reîncălzit un caz social mult vînturat, pe care l-au asezonat cu îngeri
păzitori și sfaturi din presă (să fim mai buni, mai calmi în traffic!), de
unde, nu-i așa, 80% din populația României se adapă informațional. Totul a fost
însă un pretext pentru reabilitarea unei presatoare prinsă cu droguri și…
scăpată. Să fie foarte clar: nu mă interesează ce “fumează” altcineva în mediul
lui privat (că doar, odioasa campanie anti-fumat este pro-droguri, nu e altceva,
iar drogurile medicale se vînd ca pîinea caldă fără ca nimeni să se sesizeze!) și
detest orice exces de zel mai catholic decît Papa dar, cînd te prinde, îți
asumi responsabilitatea, nicidecum nu forțezi legalizarea drogurilor, ca să
scapi! Pentru că, de mîine, oferirea unui joint
către un minor ar putea să nu mai fie incriminată!
Dar, să ne
revenim! Dacă e primăvară, vine Paștele. Dar și conștientizarea alergiilor,
care nu trec de la sine, zice o “specialistă” (nu e adevărat, mie mi-a trecut
chiar una lacrimogenă care m-a ținut săptămîni!) și, ați ghicit, cancerul de
aluniță. Mai întîi, a apărut o promotăriță de boli ce ne-a revelat un studiu din care reiese că persoanelor cu
100 de alunițe le crește cu 70% probabilitatea de a face cancer de piele. V-ați
edificat? Dacă nu, să stiți că am citat exact. Un “studiu” nu e altceva decît o
minciună acreditată. A urmat canceropata,
a bătrînă, cea care a dus o campanie teroristă, împreună cu toate televiziunile,
acum mai mulți ani, împotriva expunerii la soare și pentru subvenționarea
cremelor de protecție solară, inclusiv la sate, unde copiii ar fi trebuit opriți
să se mai scalde și să stea la soare neprotejați de Big Farma și de ochelari.
Asta a fost la Prima TV, fiindcă, la alții, mai pro - catolici de religia lor, e o
pauză înainte de venirea Papei, plus că aceștia au rubricile de sezon, fără de
care primăvara nici nu s-ar ivi: mieii scumpi, livezi înghețate, cîmpii
pîrjolite, creșteri de prețuri la leurdă și ceapă verde, pensionari împrumutați
la reciprocă. Din păcate, că altfel
nu putem să-i spunem, ouăle s-au ieftinit îngrozitor, o mare pierdere pentru
jurnalele de povești.
Apropo, n-a observant
nimeni că “știrile” de la ora șapte seara sunt reluate, cuvînt cu cuvînt, în
următoarele douăzeci și patru de ore sub pretenția de “Direct”, doar pentru că
cititorii după prompter sunt alții? Plus, înc-odată: noi nu avem rubrică de “știri
externe”. Probabil a fost înlocuită de pastila zilnică despre animăluțe care
fac lucruri simpatice, o evaziune din realitatea europeană: hoarde de imigranți
care au transformat orașe civilizate precum Torino, de exemplu, unde acum vreo
zece ani nu era muc de țigare pe stradă, în veceuri în aer liber, exact după
modelul Marsilia care, altfel, înțeleg că e o operă de artă din punct de vedere
architectonic (nu doar Notre – Dame contează) dar care arată și pute ca o
închisoare din America Latină.
Asta ne
aduce aminte că mai e ceva în primăvara asta… Ce să fie, ce să fie? Dincolo de
ouăle cu surprize ambalate lucios, iepurașii roz - pufoși - made în China,
prezentatoarele mohorîte că “nu scăpăm de ploi” sau nutriționiștii preocupați
de sarea din pastrama de pui și dulceața mierii de albine, pe un raft cu rating
mic, cu ciocu’ mic, sforăie încetișor o decolorată campanie electorală pentru
europarlamentare. Un Ludovic Orban plictisit lîngă un sinistru Bușoi care parcă
tace și cînd vorbește, alături de o vedetă patriotică, un Dragnea făcîndu-și
rutina zilnică spre DNA, melancholic în proporție de nouăzeci la sută față de
propria persoană, o Dăncilă plutind alene pe tocuri (mult mai bine decît Udrea,
în orice caz!), care citește din ce în ce mai bine (la anu’ o dăm la școală), o
altă vedetă patriotică, un Iohannis trezindu-se din cînd în cînd ca să evite
hiatusul, un analist refugiat pe o insuliță TV pustie, susținînd monotonia prin
reinterpretarea, proprie și personală, a adevărului, un fel de Picasso fără
translator și perenul motivațional numit Rău cel mic, doar ca să fie din ce în
ce mai rău. Un rău neconștientizat.