Un coronavirus cu gust!
N-are rost să mă uit pe site-urile de profil ca să
folosesc nu ştiu ce termeni medicali, care nici măcar nu mă interesează.
O să mă refer strict la simptome. Are cine să recunoască patentul.
L-aş face, desigur, un virus fantomă care să sfideze
materialismul dialectic, doar e un virus anticomunist. Şi
l-aş planta, cu mȋna, ȋn produsul cel mai consumat de publicul ţintă. Evident,
n-ar fi aerogen că, ce-am făcut, ne umplem toţi de epidemie şi cine-o mai
prezintă la televizor!
Deci, la ȋnceput ar fi doar o senzaţie că ţi s-a
ȋntȋmplat ceva dar nu ştii ce. Nu-ţi baţi capul cu asta, fiindcă nu eşti genul.
După care, treptat, cȋteva zile, simţi că te-nţeapă (nu rău) ȋn diverse zone
ale corpului. Te ia de jos, care cum s-ar zice, subabdominal, abdominal,
cavitatea toracică şi nu doar acolo unde ştii că ai un organ important pentru
industria farmaceutică.
Nu e mare lucru. Se mai ȋntȋmplă, doar e o lume plină de
polipi, nu?
Ȋn
fine, nu te simţi prea bine dar, de la o vreme, nici nu mai e posibil, ca să nu
mai spun că e şi interzis. Ȋţi vezi de treaba ta. La propriu, adică ai
ceva de făcut, muncă fizică. Eşti rezistent, de fel, munceşti ca de obicei.
Numai că, brusc, oboseşti. Nu treptat, brusc. Nu e oboseala de la ficat – pe care
o cunoşti, nici de la tensiune sau orice altceva cu care te-ai aclimatizat de-a
lungul timpului.
Eşti obligat să te opreşti. Tentaţia este chiar să te
prăbuşeşti voluntar dar te-ndrepţi de spate şi te deplasezi spre o zonă mai
sigură ȋncercȋnd să-ţi reglezi, din mers, pulsul care te duce cu gȋndul la
implozie.
Se mai ȋntȋmplă. Pȋnă la urmă, asta e, sunt zile mai
bune, zile mai proaste. Şi totuşi, o senzaţie fantomă, pentru cineva care nu
crede ȋn fantome…
Oare, de ce-ţi aduce aminte asta…? E posibil… nu cumva…