O. K., să
recuperăm!
Asortat cu
nonsubiectul (cum ar zice un Înțelept) fraudării alegerilor din 2009 și pînă la
apariția unei înmormîntări naționale culese de pe facebook sau a “vremii
capricioase”, s-a scuturat în presă, zile-n șir, deschiderea unui așa-zis muzeu
al kitschului îndreptat cu precădere împotriva peștelui de pe televizor,
coșmarul communist al intelectualilor intrați, după Revoluție, în TV, și rămași
acolo de aproape treij’ dă ani. A doua afecțiune recurentă – nu știm de cine
sponsorizată – este invocarea fascismului, în diversele denominații ale sale
(numai în esență, nu!) funcție de cum îl aranjează pe “purtătorul de mesaj”.
Fascismul,
după Hitler, grație evreilor care au avut grijă ca lumea să nu uite dar și
pentru că totul se transformă, este acum puțin invocat sub formă de
superioritatea rasei dar practicat zilnic în esența lui, mai ales modernă, de “superioritatea
clasei”. Fasciștii ucideau pe oricine li se opunea, indifferent de rasă.
Kitschul, la
fel, a evoluat de la “artă” ieftină, ușor vandabilă, pînă la, să luăm un
exemplu la întîmplare, 95% din tot ce se promovează în televizor. Kitschul
ucide bunul simț, acela cu sensul englezesc de inteligență înnăscută (sau naturală)
care te face să-ți spui “Şi eu, cît sunt dă prost, și pot să-mi dau seama că
ăsta e prost gust, toată ziua!”.
