“TOT AL NOSTRU!”
Săptămana trecută s-a întamplat o tragedie îngrozitoare care a stat pe ecranele televizoarelor mai puţin decat o înjunghiere la carciumă sau decat fata cu ştrampii groşi de iarnă asortaţi cu tutu, de la Meteo.
Această întamplare nenorocită vine de la Iaşi unde un copil de 14 ani, numai 9 şi 10, Dumitru Grecu, elev în clasa a opta la şcoala din Brăteşti, com. Stolniceni-Prajescu, s-a sinucis după ce a fost prins cu o unitate de calculator sub haină şi a fost terorizat psihic pentru un presupus furt. Stirea a fost cenzurată după placul televiziunilor şi ziarelor aşa încat să reiasă că bietul copil s-a sinucis pentru că “a exagerat consecinţele faptei sale” şi fără să-şi asume nimeni nici o vină. S-a lăsat impresia că un lucru e sigur: copilul a vrut să fure unitatea. Doar la început s-a prezentat şi varianta elevului, aceea că a vrut să-şi tragă nişte jocuri pe calculatorul lui, de unde reiese că n-avea de ce fura ceva ce avea şi el acasă. In plus, doar la Prima am văzut cand bunicul băiatului spunea cum a fost scos bietul copil la “careu” şi a fost făcut de ras. Incredibil!
Bunicul apare în mai multe relatări, deci omul, sfaşiat de durere, a dat un interviu mai lung din care presa liberă a spicuit cum a vrut muşchiu’ ei. Nici o discuţie cu un psiholog, nici o discuţie cu un reprezentant al “dascălilor” sau al popilor fiindcă un rol important l-a avut şi profesorul de religie al copilului care “l-a mustrat” cum ştim că fac cei ca el care îşi închipuie că ei împart afurisenia pe Pămant fiindcă sunt unşi.
Pe scurt, un copil a luat o unitate de calculator, nu ştim dacă voia s-o fure şi o adunătură de cadre didactice cu mintea proastă l-au făcut de ras, în fel şi chip, aşa încat i-au determinat şi pe părinţii băiatului să reacţioneze în consecinţă. La ţară , părinţii elevilor sunt un fel de argaţi ai profesorilor în faţa cărora nu suflă nici măcar cand trebuie să le dea cadouri sau să le facă prăjituri pentru aşa numitele cercuri pedagogice şi consilii profesorale, ultimele rămăşiţe ale agapelor tovărăşeşti după vremuri.
Tot de curand am avut şi alte veşti din randul acestei categorii profesionale mult stimate: prima a fost despre o profesoară care a tuns un copil în faţa clasei în timp ce colegii îl filmau şi radeau, iar a doua ştire a fost despre mai mulţi profesori de la un grup şcolar care au băgat elevii în groapa de gunoi a oraşului să strangă materiale reciclabile ca să facă şcoala rost de bani. Profesorii ăştia nu ştiu că partidul communist căruia învăţămantul i-a adus ode nesfarşite, a murit. Toţi vor ieşi la pensie din învăţămant.
Presa, la randul ei, a scurtat-o cat a putut pentru că vrea să conserve lacrimile romanilor pentru drame importante de interes naţional, cum ar fi “dansez pentru tine” sau alte ţigănovele sau pornolovele.
Prin urmare, aceste aberaţii ale societăţii romaneşti au fost expediate ca nişte ştiri de ora 5 şi au trecut netulburate de atingerea divină a “intelectualilor” noştri trăitori în sfere înalte dar care îşi întreţin corpul fizic din caştiguri lumeşti. D-l Popescu n-a comentat ca să nu cumva să bage autoritatea instituţiei în “disoluţie”, d-na Mungiu n-are pic de respect pentru “boborcraţie”-uninominalul şi referendumul o dezgustă iar D-l Liiceanu rezistă în continuare prin cultură indiferent la lumea exterioară.
Unii dintre noi am avut norocul să ne cunoaştem bunicii şi străbunicii de la ţară, unde mergeam în fiecare vacanţă şi scăpam de nenorocitele astea de blocuri. Unul dintre străbunici încerca să ne spună că atunci cand au venit comuniştii şi au spus “tot al nostru” au vrut să spună că totul va fi al lor, nu al nostru. Noi, nişte pionieri care habar n-aveam şi care beneficiam încă, de o parte din pămanturile “boierului” pentru că zona nu fusese detot colectivizată, nu ziceam nimic dar nici nu-i dădeam dreptate pentru că ştiam de la şcoală că boierii asupreau slugile.
După revoluţie, deşi detestam comunismul şi am acceptat fără să cracnim schimbările, trăiam într-o muţenie nelămurită fără să înţelegem prea bine ce nu ne place la defilarea asta cu vorbe care încercau să cucerească aerul. Cu timpul mi-am dat seama ce mă deranja dar în prea multe cuvinte însă acum, după cei 20 de ani, pot să sintetizez: “Tot al nostru!”. Asta mă deranja.