Leonhard Seppala și Togo
De 1
Decembrie, o poveste adevărată despre eroi, fiindcă trăim vremuri cînd se denaturează
sensul acestui cuvînt
Mai întîi, a
murit Maradona. Acum, cel puțin, cred că pe Argentina o doare-n cot de coronavirus fiindcă,
probabil, de la Eva Peron n-a mai fost așa o jale. Spectacolul conducerii pe
ultimul drum al acestei legende globale reprezintă doar o parte din funeraliile
unei epoci.
Frica de
eroi, în plină campanie de îngropăciune a ceea ce un doctor român a numit “era
ante-covid”, au determinat autoritățile din Argentina să-l expedieze pe Maradona,
după numai o zi, la cimitir. Speram să-l îngroape de 1 Decembrie, să
aibă și românii ce vedea la televizor, ca să nu se mai uite, plini de nevoi, la
programele românești.
Altfel, comemorarea
Zilei Naționale de anul acesta nu e așa o noutate, chiar dacă de-abia acum, din
ce s-aude, Ambasadorii (sau asasinii economici) și doctorii pandemiști se vor
arăta la față ca stăpîni ai Landului RO, în timp ce românii vor fi obligați să
stea în case, ori să păstreze distanța și să-și înghită saliva înghețată din
masca medical-mortuară, ca să nu le contamineze aerul.
În altă
ordine de idei, dar tot pe-acolo, o mică poveste despre eroi adevărați și despre
ce-ai vrea să te faci cînd vei fi mare. Sau, mai bine, lasă, mare ajungi din
întîmplare! Uite, la Maradona! Eroii nu se nasc dintr-o campanie TV.
Dar, să trecem
la lucruri serioase, fiindcă uite acum vine vaccinul pe care toți românii îl
așteaptă! Să-i rememorăm pe eroii din linia întîi!
https://en.wikipedia.org/wiki/1925_serum_run_to_Nome
Ianuarie1925, Great Race of Mercy sau The Serum Run – Ȋntr-o localitate din Alaska, Nome, singurul doctor din zonă constată că, ceea ce diagnosticase de mai multe ori, prin decembrie, c-ar fi durere în gît și amigdalită, e o epidemie de difterie, boală foarte contagioasă, cu o mortalitate de aproape sută la sută pe-atunci.
Gunnar
Kaasen și Balto
Dr. C. Welch
constată că întreg lotul de antitoxină din spital era expirat iar un altul
n-avea să sosească pînă în primăvară, fiindcă portul înghețase încă din
noiembrie. Doi copii diagnosticați cu difterie mor, se întrunește consiliul
local și se declară carantină. Chiar și după carantină, alte zeci de personae
sunt confirmate cu difterie. Toată lumea e alertată, din Alaska pînă în
Washington, DC, mai ales că totul se-ntîmpla la o azvîrlitură de timp de
Spanish flu care făcuse prăpăd chiar și-n ținutul lor înghețat de timp, mai
ales printre nativi, încă majoritari pe-atunci. Nativii întotdeauna pică, ca
muștele, fiindcă ei n-au anticorpi la porcăriile infecte cu care sunt dotați
colonialiștii.
Singurul
drum util, bătut în timp de nativii din Alaska, ducea de la portul Seward (undeva
în sudul teritoriului) pînă în vest, în localitatea Nome iar principalul mijloc
de cărăușie era sania trasă de cîini.
Institutul
de sănătate publică al Statelor Unite detectase peste un million de unități din
serul necesar în spitalele de pe coasta de vest, pe care ar fi urmat să-l
transporte pe apă, pînă în Seattle, Washington și apoi în Alaska. Numai că,
doar pînă la unul din cele mai sudice porturi ale teritoriului înghețat, Seward,
transportul ar fi durat vreo două săptămîni.
Pe 26
ianuarie, ca prin minune, spitalul căilor ferate din Anchorage găsește 300 000
de unități de ser salvator care, deși insuficiente, ar fi putut ține epidemia
sub control pînă la sosirea unui nou transport. După ce a fost bine depozitată
în recipiente de sticlă, înfășurată în quilturi și întrodusă într-un cilindru
de metal, rezerva de ser a fost înmînată conductorului șef, care a ajuns cu ea
în siguranță, la Nenana, pe 27 ianuarie.
În
Fairbanks, la mai puțin de o sută de kilometri de Nenana, erau -46 grade C
(Celsius, nu celsiu, cum aud că pronunță jurnalistele de la timpul
probabil) iar vîntul bătea și răscolea zăpada cum numai la cîteva grade de
Cercul Polar Arctic e posibil (deși am văzut mai rău la rubrica Meteo din
Landul RO).
Pe o
asemenea vreme, majoritatea mijloacelor de transport erau indisponibile, astfel
că U.S. Post Office a pus la punct o ștafetă de sănii conduse de cei mai buni
mushers și cîinii lor. William Fentress "Wrong Font" Thompson, journalist
(un fel de senior editor) la Fairbanks Daily News-Miner, care susținea
varianta zborului și chiar făcuse rost de avion și pilot, i-a făcut praf în
ziar pe factorii de decizie de la acea vreme.
Primarul
localității Nome a propus și el, la început, zborul cu avionul dar comitetul
lor pentru situații de urgență a respins propunerea, pe motiv că singurele
avioane din zonă erau vechi, nu zburaseră niciodată pe o distanța atît de mare,
nici pe o vreme atît de rea, plus că trebuia luată în considerare și noaptea
polară care înghițea cam toată ziua.
Pe 24
ianuarie comitetul pentru situații de urgență se întrunește și se pune de accord
că, într-adevăr, singura soluție este transportul cu două curse rapide de
sănii. Una urma să plece cu serul din Nenana (localitate aflată lîngă
Fairbanks, undeva spre estul teritoriului), cealată avea să plece din Nome și
amîndouă aveau să se întîlnească, undeva la mijloc, la Nulato, unde se preda
ștafeta. Între Nulato și Nome se făceau, de regulă, 30 zile cu săniile trase de
cîini (exista și un record de concurs de numai 9 zile) dar serul, în condițiile
date, n-ar fi putut rezista mai mult de șase zile. Serul urma să fie încălzit
ori de cite ori conducătorii de sănii ajungeau la o cabană – refugiu, unde și
protagoniștii își trăgeau sufletul pentru scurt timp înainte să continue cursa.
A fost
chemat norvegianul Leonhard Seppala, cunoscut crescător și antrenor de cîini de
sanie (musher), o legendă locală și cîștigător de mai multe ori al
concursurilor de profil, care urma să parcurgă, în scenariul inițial, drumul
între Nome și Nulato, dus-întors, 1014 km. Togo era liderul echipei lui
Seppala, un cîine la fel de faimos ca stăpînul său, mai ales pentru inteligența
lui și abilitatea de a “mirosi” pericolul. Togo avea 12 ani.
Distanța
între Nenana și Nome era de 1085 km dar conducătorii de sănii au străbătut o
distanță mult mai mare avînd în vedere că fiecare venea în întimpinare de la o
oarecare distanță iar o parte din drum a fost călcat dus-întors. Mai mult de jumătate
din tot traseul se întindea de-a lungul rîurilor Tanana și Yukon.
Primul
conducător de sanie, "Wild Bill" Shannon, a plecat din Nenana pe 27
ianuarie, seara, la ora nouă, cu unsprezece cîini neexperimentați, conduși de Blackie.
Fiindcă drumul fusese stricat de cai, o mare parte din distanță a fost parcursă
pe rîu, unde e mult mai frig decît pe uscat. Deși a alergat pe lîngă sanie ca să
se încălzească, Shannon a făcut hipotermie iar pielea feței i s-a necrozat de
la degerături. Erau -56 grade C. Cel puțin trei cîini i-au murit. Următorul
care a preluat ștafeta a fost Edgar Kalland, căruia, la sfîrșitul cursei, i-au fost
dezghețate mîinile de pe sanie cu apă fierbinte. Edgar Nollen a preluat cursa
și a condus prin, ceea ce se numește, ice fog sau moartea albă, un
fel de ceață care se formează din umiditatea atmosferică transformată în gheață.
Cei doi cîini lideri ai lui Nollen, care aveau părul scurt și nu fuseseră
acoperiți, s-au prăbușit și au murit iar Nollen le-a luat locul și a tras la
sanie el însuși. De altfel, în cursa aceasta incredibilă, mai mulți cîini au
murit iar cîțiva dintre conducătorii de sănii au suferit degerături grave.
Pe 28 ian. n-a
mai fost diagnosticat nici un caz de difterie în Nome dar pe 29 ian. au mai
apărut două noi cazuri. Pe 30 ianuarie s-a mai înregistrat un deces. Deși carantina
a fost acceptată și respectată de oameni, s-a dovedit a fi ineficientă, din
cauza lipsei de mijloace de diagnosticare și a contagiozității bolii.
În timpul
ăsta, criza epidemică făcea titlurile ziarelor din Alaska pînă-n America și era
transmisă la radio în timp real. Pe atunci, asta era toată presa. Ce vremuri!
Din nou,
cîteva propuneri de a transporta serul cu avionul, pe ce mai rămăsese din drum,
s-au lovit de opoziție. Thompson iar a
dat cu decidenții de pămînt în editoriale iar guvernatorul a decis să implice
mai mulți conducători de sănii în ștafetă. În total, au participat 20 mushers, mulți
fiind nativi Athabascan, și 150 de cîini.
Seppala și cîinele
lider Togo urma să acopere cea mai mare parte din această cursă imposibilă,
inclusiv cea mai periculoasă parte din drum - o scurtătură prin golful Norton
Sound, care ar fi scurtat cursa cu o zi. Organizatorii au vrut să-i trimită în
ajutor o altă echipă care să preia ștafeta dar, cum telefonul și telegraful nu
băteau pînă în localitățile mici de pe traseu, Seppala n-a putut fi anunțat și
predarea ștafetei a fost ratată.
Pe 30
ianuarie numărul de cazuri de îmbolnăvire ajunsese la 27. Un reporter din Nome
scria: “Toată speranța e la eroii conducători de sănii și cîinii lor.”
Într-adevăr,
musherii se organizaseră atît de bine încît ajunseseră cu antitoxina la
Shaktoolik, scurtînd distanța cu sute de kilometri, spre surpriza lui Seppala
care s-a intersectat cu Ivanoff pe traseu.
Metal
Guitar Stuff – Challenges/Ultimate Hard Rock/Metal Mix Playlist - https://www.youtube.com/watch?v=htCcgpisgtk
Din cauza
curenților marini, gheața din Golful Norton Sound era nesigură, troznea din loc
în loc, amenințînd să-i înghită pe temerari iar vîntul puternic, care bătea
fără încetare, o transformase în aglomerări deluroase întrerupte de patinoare atît
de alunecoase încît cu greu se puteau ține cîinii pe picioare. Temperatura scăzuse
la -65 grade.
Cînd Seppala
a preluat antitoxina de la H. Ivanoff, tocmai se lăsa noaptea și o furtună
amenința să se apropie. Vîntul puternic din golf reducea vizibilitatea aproape
de zero astfel că doar cei mai buni cîini de sanie, așa cum erau cîinii lui
Seppala, puteau găsi drumul prin furtună și, în același timp, mirosind și
ocolind pericolele de sub gheață, să răzbată pînă la țărm. De aici, privați de
somn și de odihnă, supereroii mai aveau de străbătut un urcuș chinuitor de
aproape treisprezece kilometri. La Golovin, Seppala a înmînat serul celui care
a preluat ștafeta, după o cursă de 420 km în 4,5 zile.
Ultima sută
de metri, adică cei 125 km rămași pînă în localitatea carantinată, Nome, a fost
acoperită de Olsen și Kaasen. Vîntul puternic l-a scos pe Olsen după traseu și,
la -57 grade, mîinile i-au degerat pe cînd încerca să acopere cîinii cu pături.
Conducătorul de sanie Gunnar Kaasen a prins vînt din față și a fost nevoit să
sape cu mîinile în zăpadă ca să recupereze pachetul cu antitoxină care zburase după
sanie. Pe 2 februarie, la ora 3:00 dimineața, antitoxina a ajuns cu bine la
destinație.
Cîinii
conduși de Kaasen fuseseră crescuți și antrenați tot de Seppala, inclusiv liderul
Balto, de 6 ani. Presa, din superficialitate, l-a scos în evidență mai mult pe
acesta din urmă, nedreptățindu-l pe Togo, liderul de sanie al lui Seppala care făcuse
o cursă mult mai lungă și mai periculoasă. De asemenea, Athabaskan mushers,
nativii care transportaseră antitoxina pe două treimi din distanță, au fost ignorați
cu grație de media.
Togo și Balto
au făcut turul Americii, conduși de stăpînii lor, și au cîștigat multe
concursuri. Doar erau, de departe, cei mai buni. Însă, celebritatea le-a durat
atît cît le-a fost utilă profitorilor de ocazie, jurnaliști, afaceriști,
politicieni.
Lui Balto i s-a
făcut statuie dar el și echipa lui au ajuns pe mîna unor circari, de unde au
fost salvați de un fost boxer (prizefighter), George Kimble. Balto a trăit 14
ani. Togo și-a petrecut următorii ani la o fermă de cîini, în Maine, unde a
contribuit la perpetuarea speciei. Seppala, care spunea că niciodată n-a călcat
cîine mai intelligent ca Togo pe drumurile din Alaska, îl vizita adesea și a
fost alături de el pînă la sfîrșit. Togo a trăit 16 ani. Balto și Togo au fost
prezervați, prin taxidermie, și se află expuși în muzee.
Întreaga aventură
și eroii cursei nebune pentru salvarea copiilor din Nome au fost folosiți
pentru o campanie de conștientizare a bolilor, ceea ce se numește la ei… “inoculation
campaign”. Dacă nici asta nu sună ca dracu’…
Teoria
conspirației spune că în mod intenționat n-au fost folosite cursele aeriene
pentru transportul serului.
https://life-with-a-husky.com/2018/03/28/what-is-a-seppala-siberian-sled-dog/
Precizări
- Difteria este o
boală a aparatului respirator (aici, gîtul și nasul) și afectează mai ales
copiii, care, însă, pot fi purtători și transmițători fără să aibă simptome. Se
ia pe calea aerului și provoacă insuficiență respiratorie și moartea prin
asfixiere. Există vaccin foarte efficient împotriva acestei boli.
Precizări
- În decembrie, 1924,
Dr. Welch tratase cîțiva copii de amigdalită, fără să ia în considerare
difteria (boală extrem de contagioasă), dat fiindcă erau cazuri isolate și nu
părea o boală care se-ntinde. În următoarele săptămîni, patru copii mor dar doctorul
n-are posibilitatea să facă autopsii. Totuși, atunci începe să ia în
considerare c-ar putea fi difterie. Următoarele două îmbolnăviri primesc
diagnostic în consecință. Cei doi copii mor.
După ce sosesc
cele 300 000 de unități de antitoxină, epidemia începe a fi ținută sub control.
Dintr-un motiv sau altul, un al șaselea deces, care probabil nu avea legătură
cu difteria, a fost trîmbițat în tot locul drept o nouă izbucnire a epidemiei. În
final, numărul de decese a fost stabilit official la 5,6 sau 7.