Pă vremea lu’ Ceaușescu, corupția cea mai răspândită în mahalaua noastră comunistă era definită la nivel dă maidan pân metafora “a băgat mâna-n gestiune”.
Gestionarul, deci, era cel
mai adesea prins c-a furat. Sigur că el nu mânca singur ci dădea și la case mai
mari, înainte și după ce era prins, iar asta-i asigura o justiție favorabilă
care să făcea în urma unui certificat medical. Că oameni suntem, ce dracu’!
Adică gestionarul să interna
la nebuni și d-acolo să-ntorcea cu
dovada că nu e în toate mințile și d-ai’-a furat. Judecătorul, băiat dă
comitet, îl absolvea dă vină pă hoțoman. Nu era nici el dă piatră! Avea și el
un suflet, nu!?
Cam așa era batjocorită
ideea de Justiție într-un regim care, vedem acum, că era condus de corupție și
nu de instituții, o apucătură ticăloasă care s-a păstrat și-n ultimii 25 de
ani.
Un documentar despre unul
dintre cei mai oribili criminali din istorie explică cel mai clar cum e cu “nebunia”
asta și cum se dovedește ea în justiție. Psihopatul din povestea adevărată
atrăgea femeile în propria locuință, le lega, le gaza cât să-și piardă
cunoștința, le viola, le omora și le îngropa în propria curte. Ştim exact cum
proceda pentru că, odată descoperite victimele în ograda inculpatului, avocatul
n-a mai avut dăcât să invoce “insanitatea”,
temporară sau nu, iar bestia s-a simțit în siguranță să povestească ce-a făcut.
Şansele ca nenorocitul să scape erau de vre-o nouă’-ș’ nouă la sută pentru că,
în fond, era un psihopat! Asta-i clar!